Era odată un împărat despre care se spunea că era mai deosebit, avea un ochi ce râdea și unul ce plângea. Nimeni nu știa adevăratul motiv, nici împărăteasa și nici propriii săi fii, cel mai mare numindu-se Florea, cel mijlociu Costan, iar cel mai mic Petru. Fiind dornic să afle adevărul, Petru decide să-l întrebe pe tatăl său și, deși primește două palme prima dată când îl întreabă și a doua oară la fel, insistă și a treia oară iar atunci tatăl decide să-i spună. Astfel, Petru și frații săi care se ascundeau în dulap, află că ochiul drept zâmbea deoarece îi avea ca feciori, iar celălalt plângea deoarece era îngrijorat că nu vor fi în stare să conducă împărăția în pace și să apere țara de dușmani. Pentru a le testa vitejia, împăratul îl pune mai întâi pe fiul cel mare să meargă la Zâna Zorilor pentru a aduce apa din fantână ca să se spele cu ea pe ochi și să îi râdă astfel ambii ochi.
Florea pornește la drum și dacă avea să nu se întoarcă într-un an, o lună, o săptămână și o zi, Costan urma să plece după el. Când Florea ajunge la puntea ce traversa prăpastia ce înconjura împărăția, vede un balaur și, speriat, fuge. După ce s-a scurs intervalul de timp, a plecat și Costan care face la fel ca fratele său și dispare. Ultimul rămas, Petru, merge și el însă, spre deosebire de frații lui, atacă balaurul și încearcă să-l învingă, dar nu reușește și, calul fiind obosit, decide să se întoarcă acasă. O vrăjitoare însă reușește să-i readucă la viață calul din tinerețea împăratului și astfel pornește iar la drum. De data asta reușește să învingă balaurul și să treacă puntea, intrând într-un pustiu mare și lung.
În dimineața celei de-a patra zile, tânărul și murgul ajung la marginea pustiului, unde se afla Pădurea de Aramă. Calul îl avertizează pe Petru să nu se lase vrăjit de vorbele dulci ale florilor, dar nu îl ascultă însă și începe să culeagă câteva cu care face o cunună. Acele flori erau blestemate și cine se încumeta să le culeagă, avea să se lupte cu Vâlva Pădurii. Lupta a durat trei zile și trei nopți, și abia atunci a reușit flăcăul să îi arunce în cap frâul, transformând-o într-un cal, care s-a dovedit a fi fratele blestemat al murgului băiatului. Astfel, pleacă toți împreună.
Ajung mai apoi în Pădurea de Argint, unde se întâmplă aceleași fapte. Petru reușește și aici să învingă Vâlva care era de fapt un alt frate al murgului său. După ce au ajuns și în ultima pădure, Pădurea de Aur, unde la fel este vrăjit de glasul înduioșător al florilor pe care le și culege, se luptă astfel și cu ultima Vâlvă pe care, deși era cea mai puternică dintre toate, reușește să o învingă, aceasta dovedindu-se a fi sora murgului.
Aceștia trec apoi prin împărăția friguroasă a Sfintei Miercuri, cea călduroasă a Sfintei Joi și cea pustie a Sfintei Vineri. Petru primește câte un dar de la acestea: o cutie care îi putea arăta pe tatăl său și un fluier cu care dacă fluiera, adormea orice ființă din jur.
Într-un final, după un drum lung, ajung la împărăția Zânei Zorilor. Folosindu-și fluierul, îi adoarme pe paznici, pe balaurii cu 7 capete și pe leii cu părul și colții de aur. Reușește să intre și să le adoarmă și pe zânele din grădină, mai apoi continuându-și drumul spre palat. Când ajunge la fântână, o observă pe Zâna Zorilor cum dormea dusă pe leagănul său de aur. Era atât de frumoasă încât nu își putea lua privirea de la ea. O sărută de trei ori, îi pune ultima cunună rămasă pe cap, își umple ulcioarele cu apă și pleacă. La întoarcere, mai trece o dată pe la cele trei Sfinte, dintre care Sfinta Joi îl sfătuiește să nu aibă încredere în nimeni și îi dă o năframă ce-l putea apăra de orice. Pe drum, află de la cutia fermecată că frații săi, care erau supărați că el reușește să se întoarcă cu apa și că el va fi deținătorul tronului, intenționează să-l ucidă. Acesta necrezând vorbele cutiei, o sparge. Până la urmă, frații i se arată în cale lui Petru și se adeverește că astfel cutia spusese numai lucruri adevărate, deoarece când ajung la o fântână din apropiere, aceștia îl împing în ea și îi fură ulcioarele cu apă, cu care se și prezintă apoi în fața tatălui său. Fericit, el împarte împărăția în două pentru fiecare dintre ei.
Când se trezește Zâna Zorilor și observă că îi fusese furată apă din fântână, dă ordin slujitorilor ei să găsească făptașul. În ciuda căutărilor intense, aceștia nu reușesc să-l găsească pe Petru. Atunci, i-a poruncit soarelui să-l caute pe flăcău, dar nici acesta nu reușește să-l găsească. Atunci îi poruncește soarelui să nu mai lumineze, florilor să nu mai miroasă, izvoarelor să nu mai curgă, să fie numai întuneric până când se va preda vinovatul.
Împăratul aflând, îi silește pe feciori să meargă la aceasta (crezând că ei erau cei care luaseră apa). Minciuna lor a fost aflată și de Zâna Zorilor care, drept pedeapsă, îi lasă fără vedere. Sfânta Vineri îngrijorată că Petru tot nu a mers la Zâna Zorilor, trimite și ea pe Vântoasele să-l caute, iar acestea reușesc să-i găsească oasele pe fundul fântânii. Cele trei Sfinte îl învie și îl fac mult mai frumos și puternic ca înainte. Petru merge la Zâna Zorilor, iar aceasta aflând că flăcăul este cu siguranță cel căutat și cel care a și sărutat-o, poruncește să se facă din nou lumină în lume. Astfel, pleacă împreună spre casă pentru a se căsători, urmând să pună stăpânire peste ambele împărății. Petru decide să-i elibereze pe frații săi din temniță și Zâna Zorilor le redă înapoi lumina ochilor, pentru a fi și ei martori ai fericirii celor doi soți.
